PROIECTE POLITICE
Memoriul de la Focșani
Războaiele ruso-austro-turce specifice fenomenului Crizei Orientale transformau adesea teritoriile Moldovei și a Țării Românești în câmpuri de bătălie ale acestor conflicte. În acest context, istovite de aceste condiții, principatele române, încă din anul 1772, identifică calea salvatoare drept unirea celor două țări românești. În contextul favorabil al congreselor de pace ruso-otomane de la Focșani, apoi București, delegațiile boierești ale Moldovei și Țării Românești au solicitat, prin intermediul unor memorii, acordarea independenței, aflată sub garanția colectivă a Austriei, Rusiei și Prusiei, cât și chiar unirea celor două țări românești.
Pe fondul înfrângerilor succesive suferite de Imperiul Otoman, elita boierească din Principatele Române și-a articulat obiectivele politice printr-o serie de memorii adresate principalelor puteri europene. În documentul datat 24 iulie 1772 se propunea unificarea celor două Principate sub conducerea „unui prinţ bun” și sub tutela Imperiului Habsburgic și a Imperiului Rus. Acest memoriu, transmis de boierii din Țara Românească reprezentantului diplomatic al Vienei la congresul de pace desfășurat la Focșani (1772), exprimă revendicări privind reafirmarea libertăților și drepturilor tradiționale ale Principatelor, reinstaurarea domniilor pământene și restabilirea unei „stări de neatârnare”.
Supplex Libellus Valachorum
Inițiative cu caracter politic s-au conturat și în Transilvania, unde acestea au dobândit o pronunțată dimensiune națională. Un rol de pionierat l-a avut episcopul greco-catolic Inocențiu Micu-Klein, autor al numeroaselor memorii adresate fie Dietei de la Cluj, fie direct monarhului habsburgic, prin care solicita recunoașterea drepturilor românilor din Transilvania și acordarea unei reprezentări corespunzătoare în cadrul Dietei. În anul 1791 a fost redactat documentul cunoscut sub denumirea „Supplex Libellus Valachorum Transsilvanae”, înaintat Consiliului de Stat din Viena de către Ignațiu Darabant, în care erau sintetizate principalele revendicări ale românilor: eliminarea numirii odioase şi jignitoare de tolerați, reintegrarea românilor în statutul de națiune de drept, asigurarea unui tratament egal pentru clerul acestei națiuni, fidel bisericii orientale, în raport cu clerul națiunilor componente ale sistemului uniunii, precum și reprezentarea proporțională în Dietă. Memoriul își fundamenta argumentația pe considerente de ordin istoric și pe realități demografice, susținând principiile definitorii ale identității națiunii române.
Cererile norodului românesc
„Cererile norodului românesc” (cunoscut și sub denumirea de „Cererile norodului rumânesc”) a constituit un document cu valențe constituționale, redactat de Tudor Vladimirescu la 17 ianuarie 1821, în contextul desfășurării Revoluției de la 1821. În cele peste treizeci de puncte formulate, se contura drept obiectiv central al mișcării înlăturarea ingerinței puterilor străine în afacerile interne ale țării, concomitent cu promovarea unor reforme structurale. Documentul se configura ca un proiect de reorganizare administrativă menit să reducă abuzurile și nedreptățile existente. Printre principalele prevederi se numărau: restrângerea numărului boierilor greci din Divan la patru; impunerea obligației de plată a impozitelor și pentru categoriile anterior scutite; eliminarea vămilor interne și garantarea libertății comerțului; formarea unei armate naționale; selecția dregătorilor pe baza meritelor individuale și abolirea practicii de cumpărare a funcțiilor.
O parte dintre revendicările formulate de Tudor se regăseau și în memorii boierești. Programul său politic nu avea un caracter radical, atât din rațiunea atragerii sprijinului unui spectru social cât mai larg, cât și din dorința de a evita o intervenție militară otomană pe teritoriul țării.
Proclamația de la Islaz
Începând cu anul 1842, conducerea Țării Românești a fost exercitată de domnitorul Gheorghe Bibescu. Acesta a preluat de la predecesorul său, Alexandru Ghica, un climat politic marcat de opoziția fermă a boierimii liberale din cadrul Adunării Obștești. Pentru a neutraliza această rezistență, Bibescu a adoptat o manieră de guvernare autoritară, evitând convocarea Adunării și recurgând la emiterea de decrete cu valoare de lege. Atitudinea sa a beneficiat de sprijinul diplomatic al Imperiului Rus și al Imperiului Otoman.
În acest context, s-a realizat pregătirea unei mișcări revoluționare de societatea secretă „Frăția”, care, în luna mai, a constituit un Comitet revoluționar. Acesta și-a propus mobilizarea simultană a țăranilor și a populației urbane din mai multe localități. Planul a avut succes doar în două centre: la Islaz (în apropiere de Corabia), la 9 iunie, și la București, la 11 iunie.
La 9 iunie, revoluția a fost declanșată printr-o amplă adunare populară la Islaz, prilej cu care a fost prezentat programul politic cunoscut sub denumirea de „Proclamația de la Islaz”, structurat în 21 de puncte. Elaborat de Ion Heliade Rădulescu, acest document conținea revendicări cu caracter radical, precum: desființarea privilegiilor, constituirea unei adunări reprezentative alese din toate categoriile sociale, alegerea domnului pentru un mandat de cinci ani dintre toate stările sociale, garantarea drepturilor și libertăților cetățenești, desființarea clăcii și împroprietărirea țăranilor cu despăgubire, emanciparea romilor, libertatea credinței religioase, responsabilizarea miniștrilor, libertatea presei și formarea unei gărzi naționale.
Prinţipiile noastre pentru reformarea patriei
În urma înfrângerii revoluției pașoptiste din Moldova, unii dintre revoluționarii moldoveni au reușit să se refugieze în străinătate, continuându-și activitatea politică în Transilvania și Bucovina. În aceste regiuni, ei au elaborat programe noi de revendicări, de această dată cu caracter radical, solicitând unirea românilor și dobândirea independenței. Participarea lor la Adunarea de la Blaj a determinat ca aproximativ douăzeci de fruntași revoluționari moldoveni să continue acțiunile politice, având în vedere organizarea unei noi mișcări menite să răstoarne guvernul din Moldova. În cadrul programului intitulat „Prinţipiile noastre pentru reformarea patriei”, redactat la Brașov, revoluționarii moldoveni aflați în exil în Transilvania au formulat revendicări precum: împroprietărirea țăranilor fără despăgubire, desființarea privilegiilor boierești, organizarea instituțiilor pe principii de libertate, egalitate și fraternitate, precum și unirea Moldovei și Valahiei într-un stat independent. Acest program a reflectat, de fapt, obiectivele maxime ale revoluției române.
CONSOLIDAREA STATULUI ROMÂN MODERN
Convenția de la Paris (1858)
Devenită o problemă de interes european, „chestiunea românească” a fost dezbătută în 1858 de marile puteri garante – Franța, Anglia, Prusia, Sardinia, Austria, Rusia și Imperiul Otoman – care înlocuiau protectoratul rusesc. În august 1858, acestea au semnat Convenția de la Paris, stabilind o organizare definitivă pentru Principate. Se recunoștea dreptul la unire, însă fiecare Principat își păstra propriul domn – obligatoriu pământean, nu străin – și guvern separat, conform rezoluțiilor adunărilor ad-hoc. Prin acest act, Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești primeau dreptul de a se autoadministra, fără intervenția Imperiului Otoman. Convenția prelua, în privința drepturilor cetățenilor și atribuțiilor conducătorilor, rolul unei constituții. O Comisie Centrală se întrunea la Focșani pentru a elabora legi de interes comun, iar tot acolo funcționa Înalta Curte de Justiție și Casație. Până la alegerea domnitorilor, guvernarea fiecărui principat era asigurată de o comisie provizorie formată din trei caimacami, a cărei principală misiune era supravegherea alegerii noilor adunări elective.
Dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza ca domnitor al Moldovei și al Țării Românești (1859)
În Moldova, campania electorală a adus la putere o adunare majoritar favorabilă unirii. În acest context, unioniștii au reușit cu ușurință să promoveze candidatura colonelului Alexandru Ioan Cuza, ales domn cu unanimitatea voturilor la 5 ianuarie 1859. Ideea ca același domnitor moldovean să fie ales și la București a fost oficial propusă muntenilor de către delegația Moldovei aflată în drum spre Constantinopol, pentru a comunica alegerea de la Iași. În Țara Românească, adunarea legislativă era dominată de conservatori, însă aceștia erau profund divizați. Neputând ajunge la un consens asupra unui candidat propriu, conservatorii au acceptat să susțină candidatul partidei naționale. Astfel, la 24 ianuarie 1859, Cuza a fost ales și domn al Țării Românești. Prin acest dublu succes electoral, românii au realizat unirea de facto a celor două principate, punând la 24 ianuarie 1859 temelia statului național român modern.
Reforma agrară (1864)
Transformarea fundamentală a României în perioada de după revoluțiile pașoptiste s-a produs odată cu reforma agrară din 1864, care a modificat radical raporturile economice și sociale. Statutul țăranilor și modul de organizare a muncii au fost redefinite, iar relația cu pământul a fost consfințită prin principiul proprietății private. Ideile enunțate în Proclamația de la iunie 1848 își găseau, în sfârșit, aplicarea practică, reforma din 1864 fiind rezultatul direct al revendicărilor sociale anului 1848. Legea rurală din 14 august 1864 a acordat drepturi depline de proprietate clăcașilor asupra terenurilor pe care le lucrau. Suprafața acordată fiecărei gospodării era stabilită în funcție de posibilitățile sale de cultivare, însă legea impunea ca pământul distribuit țăranilor să nu depășească două treimi din moșia boierului. Efectele au fost semnificative: desființarea șerbiei, eliberarea terenurilor de obligațiile feudale, libertatea de circulație a țăranului proprietar și posibilitatea de a transmite pământul prin moștenire — toate acestea reflectând o nouă viziune liberală și capitalistă asupra economiei rurale. Totuși, pe termen lung, reforma a adus și efecte negative. Moștenirea terenurilor a dus la fragmentarea continuă a loturilor, ceea ce a redus eficiența exploatării agricole. Printre consecințele imediate, cea mai importantă a fost redistribuirea a 1.810.311 hectare către 463.554 familii de țărani, marcând un pas decisiv în modernizarea societății românești.
Codul Civil din 1865
În cadrul noului stat român, a fost necesară abrogarea vechilor norme regulamentare și adoptarea unei legislații moderne. În acest scop, au fost elaborate coduri de procedură civilă și penală, iar Codul Civil al lui Cuza, promulgat în 1865, a reprezentat una dintre cele mai importante reforme legislative ale domnitorului Alexandru Ioan Cuza, contribuind decisiv la modernizarea statului. Inspirat din Codul Napoleonic francez, acesta a unificat și sistematizat reglementările referitoare la proprietate, contracte, familie și dreptul succesoral, fiind aplicabil pe întreg teritoriul României. Prin introducerea codului, s-a consfințit egalitatea tuturor cetățenilor în fața legii, s-a garantat dreptul de proprietate și s-au stabilit principiile moderne ale dreptului civil, înlocuind legislația anterioară de inspirație bizantină. Codul Civil al lui Cuza a constituit un pas esențial în consolidarea statului de drept, rămânând în vigoare, cu modificări, timp de peste un secol.
Statutului dezvoltător al Convenției de la Paris (1864)
În 1864 s-a declanșat un conflict între puterea executivă, reprezentată de domn și guvern, și puterea legislativă. În urma loviturii de stat din 2 mai 1864, Alexandru Ioan Cuza a organizat un plebiscit în zilele de 10/22 mai și 14/26 mai, prin care a fost aprobat un nou act constituțional și o nouă lege electorală. Noul cadru constituțional, introdus cu acordul Porții și al Puterilor garante, a menținut principiul separației puterilor în stat, dar a adus modificări semnificative în structura legislativului. Cuza a creat un al doilea corp legislativ, Senatul sau Corpul Ponderator, punând astfel bazele sistemului bicameral. Domnitorul deținea inițiativa legislativă exclusivă, legile fiind elaborate de Contul de Stat, iar exercitarea puterii legislative era repartizată între domn, Adunarea electivă și Senat. Această reformă a consolidat rolul domnitorului în procesul decizional, integrând totodată două camere în cadrul legislativului modernizat.
Marea Adunare Naţională de la Alba-Iulia (1918)
Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, desfășurată la 1 decembrie 1918, a reprezentat momentul crucial în care românii din Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș au hotărât unirea acestor teritorii cu Regatul României. La eveniment au participat peste 1.200 de delegați aleși democratic din toate zonele locuite majoritar de români, însoțiți de mai mult de 100.000 de persoane venite din întreaga Transilvanie pentru a susține actul unirii. În cadrul adunării, a fost adoptată o rezoluție clară, care proclama unirea „pe vecie” cu România, fundamentată pe principii moderne: egalitate între naționalități, libertate confesională, drepturi democratice, reformă agrară și conducerea administrației publice de către localnici. Aceste prevederi reflectau atât voința populației, cât și dorința de a construi un stat unitar și democratic.
Organizarea adunării a fost coordonată de Consiliul Național Român Central, care a preluat conducerea politică a românilor din Transilvania pe fondul destrămării Imperiului Austro-Ungar. După adoptarea rezoluției, a fost constituit un organism provizoriu, Marele Sfat Național, care a condus regiunea până la integrarea administrativă completă în statul român. Decizia de la Alba Iulia a fost recunoscută ulterior prin tratate internaționale, iar 1 decembrie a devenit Ziua Națională a României, simbol al unității naționale.