Bătălia de la Posada (1330)
În anul 1324, Basarab I se afla încă sub suzeranitatea regelui Ungariei, Carol Robert de Anjou. Cu toate acestea, în 1325, domnitorul român a extins controlul asupra Severinului, un gest care a tensionat considerabil relațiile cu Regatul Ungar. Situația s-a agravat în 1327, atunci când Basarab a refuzat să mai plătească tributul datorat în calitate de vasal, fapt care a determinat monarhul ungar să planifice o expediție militară pentru recucerirea teritoriilor pierdute și pentru a sancționa insubordonarea fostului său supus.
În septembrie 1330, Carol Robert de Anjou a pornit din Timișoara la conducerea unei armate considerabile, cu intenția de a-l înfrânge pe Basarab I, cneaz al Țării Românești. Trupele maghiare au ocupat Banatul de Severin și au înaintat prin Oltenia, care fusese pustiită în prealabil de domnitor pentru a împiedica avansul inamic. Această tactică defensivă a provocat probleme logistice severe armatei invadatoare, generând foamete și scăderea moralului chiar de la intrarea în Țara Românească. Într-o încercare de a evita un conflict devastator, Basarab a oferit o despăgubire regelui, însă propunerea sa de pace a fost respinsă.
Conflictul a culminat cu bătălia de la Posada, desfășurată în 1330, în cadrul căreia armata maghiară a fost surprinsă într-o ambuscadă și învinsă decisiv. Această victorie a consfințit independența (neatârnarea) Țării Românești și a consolidat autoritatea lui Basarab I, stabilind astfel baza noului stat românesc. Expediția militară a regelui Ungariei și desfășurarea acesteia sunt documentate în Cronica pictată de la Viena, care oferă o relatare detaliată a evenimentelor.
Consolidarea statului Țării Românești în domnia lui Nicolae Alexandru
Basarab I a rămas în memoria istoriei ca întemeietor al Țării Românești și ctitor de lăcașuri religioase, însă recunoașterea oficială a Mitropoliei Țării Românești se leagă de fiul său, Nicolae Alexandru, care a domnit între 1352 și 1364. În timpul domniei sale, Nicolae Alexandru l-a invitat la curtea sa pe mitropolitul Iachint, provenind din Vicina, oraș situat la gurile Dunării, unde funcționa deja o mitropolie ortodoxă sub jurisdicția Patriarhiei de la Constantinopol. Voievodul a solicitat transferul acestei mitropolii de la Constantinopol la Curtea de Argeș, cu scopul de a extinde autoritatea ecleziastică asupra întregului teritoriu al Ungrovlahiei. Eforturile sale au fost încununate de succes.
În mai 1359, Sinodul Constantinopolitan, împreună cu Patriarhul și împăratul bizantin Ioan al V-lea Paleologul, au aprobat cererea lui Nicolae Alexandru Basarab, numindu-l pe Iachint „păstor legiuit a toată Ungrovlahia cu rangul de mitropolit preacinstit, spre binecuvântarea și îndreptarea duhovnicească a domnitorului, copiilor lui și a întregii sale domnii”. Prin această inițiativă, Nicolae Alexandru a reușit să consolideze instituția centrală a Bisericii pe teritoriul său și, implicit, să întărească statul muntean în cadrul domniei sale.
Întemeierea Moldovei în secolul XIV
Iniţiativa regelui maghiar de a apăra hotarele răsăritene ale Ungariei a condus la crearea unei mărci de apărare în nordul Moldovei, condusă de voievodul Dragoş din Maramureş, la 1347. Tradiţia istorică a păstrat amintirea participării românilor de peste Carpaţi la întemeierea în legenda „descălecatului”.
În realitate, dependenţa lui Dragoş faţă de coroana maghiară şi nemulţumirile românilor maramureşeni faţă de politica regelui maghiar de desfiinţare a autonomiei Maramureşului au condus la o încercare de înlăturare a dominaţiei ungare, sub conducerea altui voievod din Maramureş, Bogdan din Cuhea (1363–1367). În 1364-1365, simultan conflictelor care aveau loc între Muntenia şi Ungaria, suzeranitatea maghiară este înlăturată şi statul moldovean se constituie ca entitate de sine stătătoare. Aceasta se va realiza prin învingerea oștilor maghiare de Bogdan I, menținându-și independența.
Consolidarea statului moldovean în domnia lui Lațcu
Lațcu, succesorul lui Bogdan I (domnie 1365-1373), a mutat reședința voievodală de la Baia la Siret, decizie motivată de considerente politice și strategice. Noua locație îi oferea siguranță față de presiunile expansioniste ale Regatului Ungar și îi permitea menținerea unor relații favorabile cu Polonia. Totodată, în cazul în care autoritățile polone ar fi încercat să-și afirme influența în Moldova, Lațcu putea solicita sprijin papal pentru soluționarea eventualelor conflicte.
În acest context, domnitorul a trimis doi franciscani la Roma pentru a informa papalitatea că el și supușii săi erau dispuși să adopte ritul latin și credința Bisericii Catolice. În continuare, Lațcu a solicitat Papei Urban al V-lea înființarea unei episcopii în reședința sa și trimiterea de misionari catolici pentru îngrijirea spirituală a credincioșilor. Ca urmare a acestor negocieri, în 1371 episcopul de Cracovia l-a consacrat pe primul episcop de Siret, franciscanul Andrea Jastrzebiec. În urma acestor evenimente, Lațcu s-a convertit la catolicism, în timp ce soția și fiica sa au rămas fidele credinței ortodoxe. Astfel, Lațcu, prin acțiunile sale privitoare la instituția centrală a Bisericii, a reușit să consolideze statul moldovean în cadrul domniei sale.
Politica antiotomana a lui Mircea cel Batran si asigurarea sa prin sisteme de aliante (pot fi luate ca fapte istorice separate)
Primele confruntări ale lui Mircea cel Bătrân cu forțele otomane datează din anul 1388, când Dobrogea, amenințată cu cucerirea de către turci, a fost integrată în hotarele Țării Românești. Patru ani mai târziu, în 1392, domnitorul a întreprins o incursiune împotriva unei baze otomane situate la sud de Dunăre, pentru a înlătura pericolul expedițiilor militare lansate de acolo împotriva teritoriului său. Replica sultanului Baiazid I a fost promptă: a organizat o campanie în Țara Românească, culminând cu bătălia de la Rovine (1395), încheiată cu victoria trupelor românești. O parte a boierimii, însă, s-a raliat unui pretendent, Vlad Uzurpatorul, care a încheiat cu otomanii o înțelegere prin care se recunoștea autonomia internă a țării în schimbul plății unui tribut. În fața succeselor tot mai evidente ale otomanilor, a fost reînviat idealul cruciadelor sub forma așa-numitelor „cruciade târzii”. În cadrul acestei mișcări, la Nicopole, o oaste creștină alcătuită din cavaleri apuseni, armata regelui Sigismund de Luxemburg și trupele lui Mircea cel Bătrân a suferit o înfrângere severă. Dezastrul a fost pricinuit de strategia militară deficitară a cavalerilor occidentali și a evidențiat, în contrapondere, superioritatea artei militare medievale românești în confruntările cu armatele otomane.
În planul relațiilor externe, Mircea cel Bătrân a desfășurat, concomitent cu politica sa antiotomană, o amplă acțiune de consolidare a legăturilor diplomatice cu marile puteri din vecinătate, urmărind asigurarea stabilității și securității regionale a Țării Românești. În acest sens, domnitorul a încheiat, prin mijlocirea lui Petru Mușat, voievodul Moldovei, un tratat de alianță cu Regatul Poloniei, la Radom. Această înțelegere era concepută pentru a proteja Țara Românească în eventualitatea unei intervenții a Ungariei, stat care revendica Banatul de Severin. Totuși, amenințarea otomană devenea tot mai evidentă și pentru regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg, fapt ce a determinat încheierea ulterioară a unei alianțe antiotomane între Ungaria și Țara Românească, pe baze de egalitate politică. Prin acest tratat, cele două părți își garantau sprijin militar reciproc împotriva turcilor și se angajau la organizarea unei cruciade la sud de Dunăre – prima alianță documentată din sud-estul Europei având ca scop declarat declanșarea unei cruciade antiotomane.
Campaniile antiotomane din anii 1442–1444 ale lui Iancu de Hunedoara
În prima jumătate a secolului al XV-lea, Imperiul Otoman desfășura ofensiva finală împotriva Constantinopolului, obiectiv strategic ce, odată cucerit, urma să deschidă calea spre expansiunea în inima Europei.
În acest context, Iancu de Hunedoara a urmărit să mobilizeze toate resursele disponibile în cadrul politicii de „cruciadă târzie”, implicând în efortul militar atât Transilvania, cât și Țara Românească și Moldova. În anul 1442, acesta respinge o incursiune otomană în Transilvania, iar ulterior intervine militar în Țara Românească, unde obține o victorie semnificativă pe râul Ialomița și îl reinstalează pe tron pe Vlad Dracul, tatăl lui Vlad Țepeș.
Un an mai târziu, în 1443, Iancu organizează „Campania cea Lungă”, o amplă expediție dincolo de Dunăre, în cursul căreia capturează orașe precum Niș și Sofia. Această acțiune urmărea destabilizarea armatei otomane pe propriul teritoriu, pentru a întârzia eventuale atacuri împotriva Ungariei. Sub influența sa, în 1444 se formează Cruciada de la Varna, condusă de regele Ungariei și Poloniei, Vladislav I, însă expediția se încheie cu un dezastru pentru forțele creștine.
După cucerirea Constantinopolului, în 1453, Mehmed al II-lea își concentrează eforturile asupra Europei Centrale, având Ungaria ca țintă principală. În 1456, Iancu de Hunedoara reușește să respingă armata sultanului în fața Belgradului, oraș ce reprezenta „cheia” accesului otoman spre centrul continentului.
Politica antiotomana a lui Vlad Tepes
În anul 1456, Vlad Țepeș este înscăunat de Iancu de Hunedoara, care urmărea prin această numire să își asigure flancul dinspre Țara Românească în perspectiva apărării Belgradului împotriva otomanilor. Politica sa externă se înscrie în cadrul mai amplu al eforturilor cunoscute sub denumirea de cruciada târzie, având un pronunțat caracter antiotoman.
În 1459, voievodul refuză plata tributului către Poarta Otomană, fapt ce determină o tentativă de capturare organizată de sultan, prin intermediul lui Hamza Pașa, acțiune care se soldează însă cu eșec. În anii 1461–1462, Vlad Țepeș inițiază mai multe incursiuni peste Dunăre, vizând teritoriile otomane de la sudul fluviului. Ca răspuns, în 1462, sultanul Mehmed al II-lea conduce personal o campanie de amploare împotriva Țării Românești, în fruntea unei armate numeroase. Vlad adoptă tactica pustiirii și retragerii, evitând confruntarea directă, dar hărțuind continuu trupele inamice. Deși otomanii ajung la Târgoviște fără să fi purtat o bătălie decisivă, dificultățile întâmpinate îi determină să se retragă.
În acest context, o parte a boierimii îl recunoaște ca domn pe Radu cel Frumos, fratele lui Vlad, sprijinit de otomani, și reia plata tributului. Vlad Țepeș se retrage în Transilvania, contând pe sprijinul regelui Ungariei, Matei Corvin — fiul lui Iancu de Hunedoara — care își asumase anterior, în fața papalității, angajamentul de a continua lupta antiotomană. Însă Matei Corvin, implicat în alte conflicte, preferă să se descotorosi de aliatul devenit incomod, acuzându-l de „trădarea” cauzei creștine. În urma acestei acuzații, Vlad este capturat și întemnițat la Buda.
Implicarea în lupta antiotomana a lui Ștefan cel Mare
Ștefan cel Mare a urcat pe tron cu sprijinul lui Vlad Țepeș, care căuta să-și asigure un aliat în țara vecină în vederea reluării confruntărilor cu Imperiul Otoman. În plan extern, politica sa a fost adaptată în funcție de contextul internațional, urmărind, după raportul de forțe, fie întărirea legăturilor cu Ungaria, fie, mai ales, consolidarea relațiilor cu Polonia.
Conflictul cu otomanii a fost relansat în 1473, când Ștefan a refuzat să mai plătească tributul impus de aceștia, obligație acceptată anterior, în 1456, de Petru Aron, ca preț al păcii. În anii 1474–1475, sultanul Mehmed al II-lea a ordonat o campanie împotriva Moldovei, condusă de Soliman. Ștefan a aplicat tactica tradițională a „pământului pârjolit” și a hărțuielilor, iar în 1475, la Podul Înalt, lângă Vaslui, a dat bătălia decisivă, obținând o victorie considerată printre cele mai mari reușite militare ale românilor din Evul Mediu.
La 25 ianuarie 1475, domnul Moldovei a trimis o scrisoare circulară principilor statelor creștine, prezentând Moldova drept „poarta creștinătății”. În 1476, o nouă expediție otomană a fost condusă de însuși Mehmed al II-lea. În bătălia de la Războieni, Ștefan, sprijinit doar de oastea de curte formată din boieri și oamenii lor, nu a reușit să oprească înaintarea turcilor. Totuși, otomanii nu au putut profita de victorie, deoarece cetățile Moldovei au rezistat, aprovizionarea a devenit dificilă, iar armata s-a retras fără a-și atinge obiectivul.
Sub conducerea sultanului Baiazid al II-lea, otomanii au atacat din nou în 1484, încercuind cetățile Chilia și Cetatea Albă. Încercarea lui Ștefan de a le recuceri cu sprijinul Poloniei l-a determinat, în 1485, să depună jurământ de vasalitate regelui polon Vladislav Iagello. În anii 1486–1487, rămas fără ajutor extern, Ștefan a fost nevoit să încheie pace cu turcii și să accepte plata tributului, reușind însă să păstreze autonomia Moldovei.
Normalizarea relatiilor cu polonia prin politica externa a lui Ștefan cel Mare
În primii ani ai domniei, Ștefan cel Mare a urmărit în primul rând normalizarea relațiilor cu Polonia. Această orientare era determinată de două motive principale: pe de o parte, prezența rivalului său Petru Aron aproape de granițele Moldovei, unde aștepta sprijinul regelui polon pentru a-și recăpăta tronul; pe de altă parte, interesul polonilor de a restabili legăturile comerciale cu porturile de la Marea Neagră și Dunăre — Chilia și Cetatea Albă — prin intermediul Moldovei. Planurile lui Ștefan erau favorizate de contextul internațional: Polonia se afla implicată în luptele cu cavalerii teutoni, iar regele Ungariei, Matei Corvin, era prins în conflictele pentru obținerea coroanei. În același timp, domnul Moldovei a păstrat relații pașnice cu Imperiul Otoman, continuând plata tributului anual de 2.000 de galbeni până în 1471.
În 1458, Ștefan a organizat o incursiune în sudul Poloniei, acolo unde Petru Aron primea sprijin din partea nobilimii locale. Cavaleria moldoveană a blocat cetatea strategică Hotin, determinându-l pe regele Cazimir al IV-lea al Poloniei să inițieze tratative pentru reglementarea relațiilor cu Moldova. La 4 aprilie 1459, în urma negocierilor moldo-polone, a fost semnat tratatul de la Overchelăuți. Prin acesta, regele Poloniei îl recunoștea pe Ștefan drept domn al Moldovei și îi interzicea lui Petru Aron să se apropie de hotarele țării. Tratatul prevedea și obligația ambelor părți de a-și acorda sprijin militar în caz de nevoie. Pentru a întări valoarea acordului, Ștefan a recunoscut formal suzeranitatea polonă.
Campania antiotomana a lui Mihai Viteazul și încheierea de tratate în planul relațiilor internaționale
În intervalul 1594–1595, Mihai inițiază o campanie în regiunea sudică a Dunării. Participarea comună la Liga Sfântă, precum și necesitățile luptei împotriva otomanilor, l-au determinat pe Mihai să stabilească o înțelegere cu principele Transilvaniei, Sigismund Báthory, recunoscut ca suzeran de către domnii moldoveni, care aspirau să fie liderii unei acțiuni comune împotriva turcilor. Negociat de marii boieri în interes propriu, la Alba-Iulia, la data de 20 mai 1595, s-a semnat un tratat antiotoman între Transilvania și Țara Românească, care-l transforma pe domnitor într-un simplu locțiitor al lui Báthory.
În luna august a anului 1595, marele vizir Sinan Pașa a traversat Dunărea cu o armată estimată la aproximativ 100.000 de soldați; confruntarea a avut loc la Călugăreni, pe 23 august 1595. Românii au provocat pierderi semnificative forțelor otomane, însă nu au reușit să împiedice avansul acestora. Turcii au ocupat Bucureștiul și au început organizarea țării în cadrul pașalâcului. Între 15 și 20 octombrie 1595, la Giurgiu, s-a desfășurat o bătălie antiotomană care a culminat cu o victorie considerabilă pentru creștini.
În 1596, domnitorul muntean a inițiat o campanie peste Dunăre, ajungând până la Plevna și Sofia. Datorită modificărilor în raportul de forțe pe scena internațională, s-a impus o redefinire a relațiilor externe ale țării, concretizată printr-o pace cu turcii, în condiții extrem de favorabile pentru Țara Românească. Astfel, în 1597, Imperiul Otoman îi recunoștea lui Mihai domnia pe viață și reducea semnificativ tributul. Aceasta a dus la reașezarea relațiilor cu Sigismund Báthory pe un fundament de egalitate, anulând în fapt tratatul de la Alba-Iulia.
Unirea de la 1600
Contextul istoric relevă că frontul antiotoman al Țărilor Române era amenințat de decizia lui Sigismund Báthory de a abdica de la tronul Transilvaniei, tron ce a fost preluat de vărul său, Andrei Báthory, un apropiat al Poloniei și susținător al păcii cu turcii. În Moldova, noul domn, Ieremia Movilă, sprijinit de polonezi cu acordul otomanilor, acționa pentru a-l aduce pe fratele său, Simion, pe tronul Țării Românești. Ca urmare, Mihai a adoptat „planul dacic”, hotărând intervenția în Moldova și Transilvania pentru a le integra în frontul comun împotriva otomanilor.
În ceea ce privește realizarea Unirii, în octombrie 1599, Mihai obține o victorie decisivă la Șelimbăr împotriva lui Andrei Báthory, ceea ce îi permite, în noiembrie, să facă o intrare triumfală în Alba-Iulia, capitala principatului ardelean. Între aprilie și mai 1600, Mihai desfășoară o campanie împotriva Moldovei, unde nu întâmpină o rezistență considerabilă; cetatea Sucevei își deschide porțile în fața lui, iar Ieremia și Simion Movilă sunt înlăturați. La 27 mai 1600, Mihai se putea intitula „Domn al Țării Românești, al Ardealului și a toată Țara Moldovei”, reconstituind astfel frontul antiotoman prin această primă unire politică a statelor românești. Este important de subliniat că nu ideea unității naționale a fost motorul unificării, ci necesitatea solidarității creștine împotriva otomanilor; totuși, în timp, realizarea lui Mihai devine un ideal aspirațional.