Dimitrie Cantemir în relațiile internaționale
Numit domn al Moldovei de către sultan într-o perioadă în care Imperiul Otoman avea nevoie de un conducător loial, din cauza expansiunii Rusești, Dimitrie Cantemir a început să caute înțelegeri secrete cu puteri străine, în scopul de a se elibera de influența otomană. Astfel, la 14 aprilie 1711, el a încheiat la Luțk un tratat cu țarul Rusiei, Petru cel Mare, având ca obiectiv îndepărtarea suzeranității otomane. Tratatul prevedea recunoașterea domniei ereditare în familia Cantemir, garantarea integrității hotarelor Moldovei și acordarea de sprijin militar reciproc împotriva otomanilor. Totuși, în iulie 1711, în bătălia de la Stănilești, armatele ruso-moldovene au fost înfrânte de forțele otomane, iar Dimitrie Cantemir a fost nevoit să se refugieze la curtea țarului Petru I.
Războiului de Independență (1877), Declarația de independență (1877) și Congresul de la Berlin (1878), relevant și în cazul crizei orientale (pot fi luate ca fapte istorice separate)
Redeschiderea „crizei orientale” în 1875, prin răscoalele antiotomane din Bosnia și Herțegovina, a creat cadrul unei acțiuni politice și militare menite să asigure dobândirea independenței României. Problema fusese ridicată încă din 1873 de către Carol I în fața Consiliului de Miniștri. Începând din aprilie, pe Dunăre s-a instaurat efectiv starea de război, declanșată prin bombardarea localităților de pe malul românesc de către trupele otomane și prin răspunsul armatei române. Aceste evenimente au permis proclamarea independenței de stat a României la 9 mai 1877, când ministrul de externe Mihail Kogălniceanu, declara: „suntem independenți, suntem națiune de sine stătătoare”. S-a adoptat imediat o moțiune prin care se recunoștea independența absolută a României, iar la 10 mai aceasta a fost prezentată domnitorului Carol I, care a emis o Proclamație către țară, semnată de toți miniștrii.
În cadrul Războiului de Independență (1877), ofensiva rusă a fost inițial blocată de sistemul fortificat de la Plevna. După două asalturi nereușite asupra Plevnei, marele duce Nicolae, comandantul armatei ruse pe frontul respectiv, a solicitat expres printr-o telegramă din iulie 1877 sprijinul lui Carol I. Fără existența unei convenții militare formale între cele două state, armata română a trecut Dunărea și a participat la atacul asupra Plevnei din 30 august 1877, cucerind reduta Grivița I după pierderi importante. După un lung asediu, Plevna a capitulat la 28 noiembrie 1877, eveniment care a precipitat încheierea războiului și consacra independența României.
În ultimele etape ale Războiului de Independență, Rusia a adoptat o atitudine neprietenoasă față de România, exprimând intenția de a anexa sudul Basarabiei. Deși România contribuise semnificativ pe plan militar la înfrângerea Imperiului Otoman, nu i s-a permis participarea la tratativele de pace de la San Stefano (1878). Interesele contradictorii ale Marilor Puteri au condus la înlocuirea acestui tratat cu Tratatul de la Berlin, semnat la 1 iulie 1878, prin care independența României era recunoscută, dar cu anumite condiții, printre care modificarea articolului 7 din Constituție pentru a acorda cetățenia română și locuitorilor de altă religie decât cea creștină. Tratatul a impus, de asemenea, o rocadă teritorială: România primea Dobrogea, Delta Dunării și Insula Șerpilor, dar era obligată să cedeze Rusiei sudul Basarabiei. Obținerea independenței de stat a deschis astfel perspective noi pentru dezvoltarea și consolidarea integrității teritoriale a României.
Neutralitatea română în faza inițială a Primului Război Mondial (1914-1916)
Poziția oficială a României față de război a fost stabilită în cadrul Consiliului de Coroană de la Sinaia, desfășurat la 3 august 1914, când s-a adoptat politica de neutralitate. Ședința, prezidată de rege, a reunit membrii guvernului, foști prim-miniștri și liderii principalelor partide politice, pentru a analiza cele două opțiuni posibile. Prima presupunea intrarea imediată în război alături de Puterile Centrale, susținută de Carol I, care își manifesta încrederea în victoria Germaniei. În fața majorității care pleda pentru neutralitate, regele a consimțit la hotărârea acesteia, demonstrându-și astfel rolul de monarh constituțional. După moartea lui Carol I, la 10 octombrie 1914, responsabilitatea politicii externe a fost preluată de Ion I. C. Brătianu. Deși simpatia sa personală se îndrepta către Antantă, nici el și nici succesorul lui Carol, regele Ferdinand, nu au intenționat să părăsească neutralitatea până când nu au fost convinși că pot fi realizate obiectivele naționale.
Convenția militară dintre România și Antanta (1916)
Convenția militară încheiată între România și Antantă la 4/17 august 1916 a reprezentat un acord internațional secret, prin care guvernul român și statele membre ale Antantei stabileau condițiile intrării României în Primul Război Mondial, de partea acestei alianțe. Acordul recunoștea drepturile României asupra teritoriilor locuite de români – Transilvania, Crișana, Maramureș, Bucovina și Banat – și garanta ca România să fie tratată la conferințele de pace ca ceilalți aliați. Convenția stipula ca România să intre în război exclusiv împotriva Imperiului Austro-Ungar și stabilea condițiile cooperării militare, asigurând independența organizatorică și de comandament a Armatei Române.
Aliații se angajau să respecte planul de campanie român și să sprijine acțiunile forțelor române, în special prin declanșarea unei ofensive majore cu Armata de la Salonic, cu opt zile înainte ca România să intre efectiv în luptă.
România în Primul Război Mondial
La 14 august 1916, România declară război Austro-Ungariei și intră în Primul Război Mondial de partea Antantei. A doua zi, armata română trece Carpații și pătrunde în Transilvania, reușind inițial să elibereze o parte din teritoriu, beneficiind de efectul surpriză. Situația se schimbă rapid după mobilizarea trupelor Puterilor Centrale la sudul Dunării: România suferă o înfrângere gravă la Turtucaia și pierde succesiv mai multe bătălii. Două treimi din teritoriu intră sub ocupație, capitala se mută la Iași, iar tezaurul național este trimis în Rusia pentru protecție.
În vara lui 1917, armata română se remobilizează și obține importante victorii la Mărăști, Mărășești și Oituz, oprind înaintarea inamică. Însă, după Revoluția bolșevică din octombrie 1917 și ieșirea Rusiei din război, România rămâne izolată pe frontul de est și, în mai 1918, este nevoită să semneze pacea de la București. Tratatul prevedea pierderea Dobrogei, extinderea controlului austro-ungar până pe crestele Carpaților și preluarea surplusului de petrol și cereale Germaniei, plasând economia sub influența acesteia. Totuși, regele Ferdinand I nu l-a promulgat. În toamna lui 1918, când Puterile Centrale sunt înfrânte pe toate fronturile, România reintră în război pe 10 noiembrie, cu o zi înainte de armistițiul general.