Constituția din 1866 (Separația puterilor în stat)
În 1866, Carol I, prinț din familia nobiliară germană Hohenzollern-Sigmaringen, a fost adus în România ca domn și confirmat prin votul poporului. Inițial, titulatura sa era de domn; în 1878 a devenit Alteță Regală, iar din 1881 a purtat titlul de rege. În același an, Adunarea Legislativă a adoptat o constituție liberală, inspirată de modelul belgian.
Puterea legislativă era exercitată de Parlament și de rege. Parlamentul era format din două camere: Adunarea Deputaților și Senatul. Membrii erau aleși prin vot cenzitar, însă în Senat existau și membri de drept, precum foști parlamentari cu două legislaturi, foști miniștri, generali, mitropoliți și episcopi. Principalele atribuții ale Parlamentului erau elaborarea și votarea legilor, precum și adoptarea bugetului. Regele avea dreptul de a sancționa și promulga legile, de a le refuza prin veto absolut și de a propune proiecte de legi pentru dezbatere parlamentară. Puterea executivă era deținută de Guvern și de rege. Guvernul avea rolul de a pune în aplicare legile și de a elabora proiecte legislative, iar miniștrii răspundeau în fața Parlamentului pentru acțiunile lor. Regele putea numi și revoca miniștri, desemna funcționari publici, dizolva Parlamentul, comanda armata și bătea monedă. Puterea judecătorească era exercitată prin curți și tribunale, iar cea mai înaltă instanță era Curtea de Justiție și Casație.
Constituția din 1923 (Separația puterilor în stat)
Adoptarea Constituției din 1923 marchează un moment important în istoria constituțională și statală a României, consolidând proiectul național de creare a statului unitar român. Această constituție, simbol al României Întregite, a integrat tradițiile constituționale și democratice existente, având ca reper direct Constituția din 1866.
Puterea legislativă era exercitată de Parlament și de rege. Parlamentul era format din două camere: Adunarea Deputaților și Senatul. Membrii erau aleși prin vot universal, însă în Senat existau și membri de drept, precum foști parlamentari cu două legislaturi, foști miniștri, generali, mitropoliți și episcopi. Principalele atribuții ale Parlamentului erau elaborarea și votarea legilor, precum și adoptarea bugetului. Regele avea dreptul de a sancționa și promulga legile, de a le refuza prin veto absolut și de a propune proiecte de legi pentru dezbatere parlamentară. Puterea executivă era deținută de Guvern și de rege. Guvernul avea rolul de a pune în aplicare legile și de a elabora proiecte legislative, iar miniștrii răspundeau în fața Parlamentului pentru acțiunile lor. Regele putea numi și revoca miniștri, desemna funcționari publici, dizolva Parlamentul, comanda armata și bătea monedă. Puterea judecătorească era exercitată prin curți și tribunale, iar cea mai înaltă instanță era Curtea de Justiție și Casație.
Constituția din 1938 (Caracter autoritar)
În februarie 1938, regele Carol al II-lea a instaurat o monarhie autoritară, concentrând în mâinile sale puterea executivă și legislativă, bazându-se pe noua Constituție adoptată în aceeași perioadă. Conform acesteia, regele deținea atât puterea executivă, cât și pe cea legislativă, parlamentul fiind lipsit de un rol adevărat și fiind eliminat principiul separației puterilor în stat, iar puterea judecătorească se exercită în numele său. Activitatea partidelor politice a fost interzisă, acestea și grupurile politice fiind dizolvate prin decret-lege în martie 1938, iar în decembrie a fost înființat Frontul Renașterii Naționale, care a devenit ulterior Partidul Națiunii în 1940. Vârsta minimă de vot a fost stabilită la 30 de ani și acordată doar persoanelor știutoare de carte, iar pentru prima dată dreptul de vot a fost extins și femeilor. După ce și-a atins obiectivele politice, Carol al II-lea și-a modificat atitudinea față de legionarii cu care colaborase anterior, iar în 1938 Corneliu Zelea Codreanu a fost arestat și ulterior asasinat, sub pretextul încercării de a fugi de sub escortă.
Constituția din 1948
Constituția din 13 aprilie 1948 a fost prima constituție comunistă a României, marcând oficial instaurarea regimului totalitar de inspirație sovietică și proclamând Republica Populară Română drept „stat al oamenilor muncii de la orașe și sate”. Aceasta înlocuia structura democratică anterioară cu un sistem centralizat, în care puterea era deținută efectiv de Partidul Muncitoresc Român. Deși Marea Adunare Națională era desemnată formal organ suprem al statului, în realitate acționa doar ca un instrument obedient al partidului unic. Constituția consfințea trecerea la economia planificată, prin naționalizarea principalelor mijloace de producție și suprimarea marii proprietăți private, pregătind astfel terenul pentru naționalizările și colectivizările agresive ce urmau să vină. Deși proclamau drepturi fundamentale precum libertatea cuvântului și a întrunirilor, acestea puteau fi restrânse „în interesul clasei muncitoare” și erau practic lipsite de valoare reală. Justiția era subordonată politic, procuratura având un rol sporit ca instrument de control ideologic și represiv.
Constituția din 1952
În 1952, sub influența directă a U.R.S.S. în treburile interne ale României, a fost adoptată o nouă constituție care, deși nu modifica fundamental organizarea politică, încălca grav independența statului român. În capitolul introductiv se sublinia ajutorul acordat de U.R.S.S. pentru eliberarea teritoriului românesc de ocupația germană și se stipula că politica externă a României urma să fie una de prietenie cu U.R.S.S., eliminându-se practic prevederile privind suveranitatea și independența statului. Constituția prevedea aceleași instituții ca și documentul din 1948, dar introducea voalat principiul partidului unic, stabilind că Partidul Muncitoresc Român coordonează toate organizațiile existente, fiind forța conducătoare atât a structurilor muncitorești, cât și a organelor și instituțiilor statului. Deși se menționa egalitatea în drepturi, indiferent de naționalitate sau rasă, drepturile și libertățile cetățenești erau prevăzute cu restricții mai mari decât în 1948.
Constituția din 1965 (Partid unic)
În 1965, odată cu moartea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, Nicolae Ceaușescu a fost ales lider al Partidului Comunist, declarând deschis independența României față de U.R.S.S. și susținând că țara făcuse progrese importante spre construirea unei societăți egalitare, socialiste, după colectivizarea din 1962. Această situație a impus modificarea constituției, prin introducerea principiului partidului unic, stabilindu-se clar că Partidul Comunist Român reprezintă forța politică conducătoare a întregii societăți, evidențiind caracterul totalitar al regimului. Economia României era proclamată socialistă, bazată pe proprietatea de stat și cooperatistă asupra mijloacelor de producție, iar toate bogățiile de orice natură aparțineau statului. Proprietatea personală era recunoscută, însă limitată la locuință, construcțiile anexe, terenul aferent, animalele de producție și inventarul agricol minor. Constituția impunea restricții asupra libertăților cetățenești: libertatea de exprimare, a presei, a întrunirilor, mitingurilor și demonstrațiilor nu putea fi folosită în scopuri contrare ordinii socialiste și intereselor celor ce muncesc, iar statul și partidul controlau și sprijineau toate organizațiile existente.
Consitutia din 1991 (Separația puterilor în stat)
În contextul revenirii României la pluripartidism în 1989, constituția comunistă a fost înlocuită pentru a reflecta noua realitate politică, a garanta drepturile cetățenești și a permite dezvoltarea unui regim democratic. Puterea legislativă este exercitată de Parlament, alcătuit din Camera Deputaților și Senat, ales pe o perioadă de patru ani. Parlamentul are ca principale atribuții adoptarea legilor și a bugetului, iar inițiativa legislativă aparține membrilor săi, guvernului, precum și cetățenilor. Puterea executivă este reprezentată de Guvern și Președintele României. Guvernul are rolul de a pune în aplicare legile, iar prim-ministrul este propus de președinte după consultarea cu partidul sau partidele majoritare din Parlament. Lista miniștrilor este supusă aprobării Parlamentului, iar Guvernul răspunde politic în fața acestuia, putând fi demis prin vot de neîncredere. Președintele României este ales prin vot universal pentru un mandat de patru ani, iar după revizuirea constituției din 2003, mandatul a fost extins la cinci ani. Aceeași persoană poate deține maximum două mandate consecutive. Rolul principal al președintelui este de a media relațiile dintre puterile statului. Printre atribuțiile sale se numără desemnarea prim-ministrului, promulgarea legilor, dizolvarea Parlamentului în anumite condiții, conducerea armatei ca comandant suprem, conferirea de decorații, acordarea grațierilor, încheierea tratatelor internaționale supuse aprobării Parlamentului și emiterea de decrete.