Separația puterilor în stat prin Constituția din 1923
Adoptarea Constituției din 1923 marchează un moment important în istoria constituțională și statală a României, consolidând proiectul național de creare a statului unitar român. Această constituție, simbol al României Întregite, a integrat tradițiile constituționale și democratice existente, având ca reper direct Constituția din 1866.
Puterea legislativă era exercitată de Parlament și de rege. Parlamentul era format din două camere: Adunarea Deputaților și Senatul. Membrii erau aleși prin vot universal, însă în Senat existau și membri de drept, precum foști parlamentari, foști miniștri, generali, mitropoliți și episcopi. Principalele atribuții ale Parlamentului erau elaborarea și votarea legilor, precum și adoptarea bugetului. Regele avea dreptul de a sancționa și promulga legile, de a le refuza prin veto absolut și de a propune proiecte de legi pentru dezbatere parlamentară. Puterea executivă era deținută de Guvern și de rege. Guvernul avea rolul de a pune în aplicare legile și de a elabora proiecte legislative, iar miniștrii răspundeau în fața Parlamentului pentru acțiunile lor. Regele putea numi și revoca miniștri, desemna funcționari publici, dizolva Parlamentul, comanda armata și bătea monedă. Puterea judecătorească era exercitată prin curți și tribunale, iar cea mai înaltă instanță era Curtea de Justiție și Casație.
Pluralismul politic al democrației românești interbelice
În perioada interbelică, scena politică din România era foarte diversificată, cu partide de centru, precum Partidul Național Liberal și Partidul Poporului, de centru-stânga, precum Partidul Țărănesc și Partidul Național-Țărănesc (format prin fuziunea Partidului Țărănesc cu Partidul Național din Transilvania, condus de Iuliu Maniu), de stânga, precum Partidul Socialist și Partidul Social-Democrat, de extremă-stânga, precum Partidul Comunist din România, și de extremă-dreapta, precum Legiunea Arhanghelul Mihail (Garda de Fier, cu un program naționalist și antisemit). Totodată, au funcționat partide ale minorităților naționale, printre care Partidul Maghiar, Partidul German sau Partidul Evreiesc. Fiecare formațiune politică avea propriul program politic, propunând soluții distincte pentru dezvoltarea statului român.
Implicarea României în Liga Națiunilor pentru consolidarea unirii
Ca stat membru fondator, România a susținut cu fermitate activitatea Societății Națiunilor, înființată după Primul Război Mondial. În cadrul acestei organizații, care promova garanțiile mutuale între state, România a înaintat propuneri privind dezarmarea și securitatea colectivă, menite să protejeze status quo-ul stabilit prin Tratatul de la Versailles, în special în privința câștigurilor teritoriale obținute prin Marea Unire. În mod deosebit, reprezentantul României în Societatea Națiunilor, Nicolae Titulescu, a apărat constant interesele țării pe plan internațional și a deținut funcția de Președinte al Adunării Generale a Ligii Națiunilor în perioada 1930–1931.
Ideologii totalitare europa în secolul XX – Cultul de Personalitate în URSS stalinistă
Cultul personalității al lui Stalin a fost esențial pentru conducerea sa autoritară. El s-a prezentat ca un „om al poporului,” distinct de politica cotidiană, cu apariții publice meticulos organizate și o imagine ajustată. Relația sa cu Lenin a fost subliniată constant în propaganda sovietică, ștergând obscuritatea timpurie a lui Stalin și înălțându-l ca lider indispensabil al revoluției. Imaginea sa a apărut peste tot, de la portrete publice la apariții publice oficiale, consolidându-i rolul în formarea realizărilor sovietice.
În raport cu cel de-al Doilea Război Mondial, imaginea lui Stalin a fost centrală pentru mobilizarea poporului sovietic. Propaganda l-a portretizat ca figura-cheie a victoriei sovietice, eclipsând alți lideri militari pentru a preveni orice provocare la adresa autorității sale. Mitul infailibilității lui Stalin a persistat, iar contribuțiile sale au fost exagerate în istoriile oficiale.
Practice politice democratice în Europa – Separația puterilor în stat – Marea Britanie
Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord este o monarhie constituțională ereditară, care funcționează pe principiul separației și colaborării puterilor în stat, respectând domnia legii stabilite de Parlament. În mod formal, monarhul britanic domnește nu doar asupra Regatului Unit, ci și asupra statelor membre ale Commonwealth-ului, o comunitate de țări unite sub Coroana Britanică. În realitate, puterea executivă, odinioară deținută de monarhi absoluți, este acum exercitată de Cabinetul denumit „al Maiestății Sale”, condus de Prim-ministru, liderul partidului câștigător la alegerile generale. Pierderea încrederii Parlamentului — alcătuit din Camera Lorzilor și Camera Comunelor — duce adesea la demisia Prim-ministrului, evidențiind importanța echilibrului și colaborării dintre puterea legislativă și cea executivă pentru buna funcționare a regimului britanic.
Această colaborare și echilibru implică ca Prim-ministrul și membrii Cabinetului să fie membri ai Parlamentului, altfel neputând exercita atribuțiile executive. În absența unei Constituții scrise și supreme, Marea Britanie nu dispune de un control de constituționalitate și nici de o Curte Constituțională.