PERIOADA STALINISTĂ
Îndepărtarea opoziției politice – Falsificarea alegerilor din noiembrie 1946
La 19 noiembrie 1946 au avut loc alegeri parlamentare în România, organizate sub umbrela unei simulări a democrației. Partidul Comunist, dorind să își consolideze puterea, a creat o alianță cu mai multe partide mici aflate în orbita sa și cu Partidul Social Democrat, formând Blocul Partidelor Democrate (B.P.D.). Propaganda comunistă, finanțată din fondurile statului, a fost extrem de agresivă, utilizând broșuri, foi volante, afișe și caricaturi tipărite, alături de mesajul că B.P.D. va obține 80% din voturi. Campania electorală și scrutinul s-au desfășurat într-o atmosferă de violență și intimidare. Detașamente ale B.P.D. au agresat opoziția, au împiedicat participarea la întruniri, au exercitat presiuni asupra alegătorilor și au blocat accesul unor persoane la secțiile de vot. Unele secții au fost închise înainte de termen, iar alegerile au fost masiv fraudate, prin introducerea de buletine false. După numărarea voturilor, procesele verbale ale Comisiilor Electorale Județene au fost completate în alb de președinții acestora, care fuseseră mituiți cu sume considerabile de bani, consolidând astfel rezultatul manipulat.
Îndepărtarea opoziției politice – Înscenarea de la Tămădău
În 1947, mai mulți membri ai Partidului Național Țărănesc (P.N.Ț.) au încercat să părăsească țara pentru a ajunge în Occident și a prezenta situația reală din România. Aceștia au fost arestați în comuna Tămădău, în momentul în care se pregăteau să se îmbarce într-un avion particular, fiind acuzați de spionaj. Ulterior, întreaga conducere a partidului a fost arestată, iar P.N.Ț. a fost interzis. Liderii Iuliu Maniu și Ion Mihalache au fost condamnați la închisoare pe viață, deși nu au avut nicio implicare în tentativa de emigrare a membrilor partidului. În scurt timp, și Partidul Național Liberal (P.N.L.) s-a autodizolvat. Pe 30 decembrie 1947, regele Mihai a fost obligat să abdice, iar România a fost proclamată republică.
Naționalizarea (1948)
În anul 1948, în România comunistă, a fost adoptată „Legea privind naționalizarea principalelor întreprinderi industriale, bancare, de transport și asigurări”. Consecința sa a fost confiscarea proprietăților private, transformându-le în bunuri ale poporului. Prin această măsură, au fost naționalizate industriile petrolieră, siderurgică și minieră, precum și aproximativ 80% din celelalte întreprinderi, marcând astfel tranziția către o economie centralizată și planificată după model sovietic comunist.
Înființarea Securității (1948)
Regimul comunist din România s-a bazat în mod crucial pe Securitate, poliția sa secretă, pentru a menține controlul prin represiune sistematică și teroare. Înființată în 1948 cu sprijin sovietic, Securitatea a devenit una dintre cele mai opresive agenții de informații din Blocul Estic. Puterea sa s-a manifestat în două domenii esențiale: vasta rețea de informatori, care asigura supravegherea populației, și metodele brutale de intimidare, tortură și asasinat utilizate pentru eliminarea disidenței. Aceste mecanisme au permis Partidului Comunist să înăbușe orice opoziție, să manipuleze percepția publică și să consolideze dominația absolută a Partidului Muncitoresc Român.
Dincolo de supraveghere, Securitatea a folosit metode extrem de violente pentru a suprima orice formă de contestare. Tortura fizică și psihologică era o practică obișnuită. Deținuții politici erau supuși bătăilor, izolării prelungite și muncii forțate. Asasinatul era o altă armă a regimului.
Colectivizarea (1949-1962)
Între anii 1949 și 1962, în România s-a desfășurat procesul de colectivizare forțată, prin care pământul țăranilor a fost trecut în proprietatea statului. Acțiunea a început cu o propagandă agresivă, realizată de activiștii de partid, care vizitau gospodăriile țăranilor pentru a le prezenta presupusele avantaje ale muncii colective. Neavând succes, drept consecință autoritățile au renunțat rapid la metodele pașnice și au recurs la șantaj, tortură și deportarea celor care refuzau să cedeze proprietățile.
În 1962, colectivizarea a fost considerată finalizată, aproximativ 90% din suprafața agricolă a României trecând în proprietatea statului, cel mai mare procent dintre țările est-europene care adoptaseră comunismul după 1945. Pământul colectivizat a fost organizat în Cooperative Agricole de Producție (C.A.P.-uri). Lucrătorii agricoli erau angajați ai statului și primeau o cotă parte din produse. Deși inițial C.A.P.-urile au suferit de lipsa utilajelor, treptat s-au mecanizat, crescând eficiența exploatării pământului.
Industrializare forțată prin investiții uriașe în sectoare de industrie grea – perioada stalinistă
Perioada în care Gheorghe Gheorghiu-Dej a condus Partidul Comunist (1948-1965) s-a caracterizat printr-o industrializare rapidă și accentuată, România transformându-se într-o țară preponderent industrială. În 1950, industria reprezenta 46,6% din producție, iar în 1967 depășise agricultura, atingând 57,3%. Dej a introdus în 1951 planurile cincinale, care, deși vizau dezvoltarea economiei, au fost catalogate drept industrializare forțată, deoarece producția nu era corelată cu cerințele pieței, ci orientată spre atingerea recordurilor impuse de funcționarii de partid. Această politică a determinat migrarea unei părți semnificative a populației rurale, rămasă fără pământ, către orașe, unde s-a angajat în noile fabrici.
PERIOADA NAȚIONAL-COMUNISTĂ
Intervenția în viața privată a cetățeanului: Decretul 770 (1966)
În regimul comunist, familia reprezenta nucleul vieții private, iar ideologia partidului cultiva imaginea unei familii muncitorești, numeroase și fericite, având drept consecință impunerea unor politici demografice intense. Deși divorțul era recunoscut legal, persoanele care divorțau erau privite cu reticență de regim. În 1966, Nicolae Ceaușescu a semnat Decretul 770, care interzicea avorturile, permițându-le doar în cazuri excepționale prevăzute de lege, măsură care era aplicată draconic prin intermediul Securității. Măsura a contribuit la creșterea populației României, care ajunsese în 1989 la 23 de milioane de locuitori.
Deși viața privată părea protejată prin asigurarea locuinței și a locului de muncă, realitatea era diferită: oamenii erau supuși numeroaselor constrângeri impuse de stat. Economia în dezechilibru afecta accesul la alimente de bază, iar în anii ’80 produsele precum uleiul, făina, zahărul și pâinea se cumpărau doar pe cartele alimentare, limitate la numărul de membri ai familiei, iar alte alimente erau greu de procurat. Spațiul privat era invadat prin ascultarea convorbirilor telefonice, citirea corespondenței și supravegherea persoanelor considerate suspecte. Cea mai strictă restricție rămânea interzicerea călătoriilor în afara granițelor statelor comuniste, consolidând controlul autoritar asupra vieții cetățenilor.
Tezele din Iulie (1971)
Tezele din iulie 1971, formulate de Nicolae Ceaușescu după vizitele sale în China și Coreea de Nord, au marcat o schimbare importantă în politica internă a României comuniste, prin intensificarea controlului partidului asupra societății și reideologizarea tuturor domeniilor. Anunțate oficial în cadrul ședinței Comitetului Executiv al PCR, aceste teze urmăreau consolidarea educației politice a tineretului, ideologizarea profundă a învățământului, controlul strict al mijloacelor de informare în masă și orientarea culturii și artei în conformitate cu valorile socialiste și patriotismul național. Aplicarea acestor măsuri a dus la intensificarea cenzurii, marginalizarea intelectualilor critici și instaurarea unui climat de conformism ideologic, similar cu perioada stalinistă, după o scurtă perioadă de liberalizare culturală în anii ’60.
Crearea si intensificarea cultului de personalitate a lui Nicolae și Elena Ceaușescu
Nicolae Ceaușescu, liderul comunist al României între 1965 și 1989, este unul dintre cele mai semnificative exemple de cult al personalității din perioada Războiului Rece. Inspirat de regimurile totalitare din Asia, în special de cultul lui Kim Il-sung din Coreea de Nord, Ceaușescu a implementat o formă extremă de venerare a sa, care a transformat întreaga societate românească într-o imagine a sa idealizată.
Un aspect esențial al cultului său a fost manipularea imaginii publice printr-o propagandă intensă și omniprezentă. Ceaușescu a fost prezentat nu doar ca un lider politic, ci ca un geniu al ideologiei marxist-leniniste, a cărui „gândire” a fost considerată cheia tuturor realizărilor naționale. Imagina sa în mass-media era atent controlată, pentru a reflecta o imagine aproape divină. „Epoca de Aur a lui Ceaușescu” era marcată de termeni precum „vizionar”, „demiurg” sau „arhitect al națiunii”, iar el și Elena erau descriși ca simboluri vii ale națiunii.
Un alt element esențial al acestui cult a fost consolidarea puterii prin controlul total asupra mass-media și prin eliminarea oricărei critici. Pictorialele și filmele de stat ocoleau orice trăsătură fizică care ar fi putut dăuna acestei imagini perfecte. Chiar și în fotografie, unde Ceaușescu era adesea surprins într-un semiprofil, imaginea sa trebuia să reflecte o putere absolută și o înțelepciune nemărginită.
Utilizarea Securității pentru reprimarea opozitiei politice în plan intern și extern
Regimul comunist din România s-a bazat în mod crucial pe Securitate, poliția sa secretă, pentru a menține controlul prin represiune sistematică și teroare. Înființată în 1948 cu sprijin sovietic, Securitatea a devenit una dintre cele mai opresive agenții de informații din Blocul Estic. Puterea sa s-a manifestat în două domenii esențiale: vasta rețea de informatori, care asigura supravegherea populației, și metodele brutale de intimidare, tortură și asasinat utilizate pentru eliminarea disidenței. Aceste mecanisme au permis Partidului Comunist să înăbușe orice opoziție, să manipuleze percepția publică și să consolideze dominația absolută a lui Nicolae Ceaușescu.
Una dintre cele mai importante funcții ale Securității a fost rețeaua extinsă de supraveghere. Până în anii 1980, agenția avea peste 11.000 de ofițeri și aproximativ o jumătate de milion de informatori infiltrați în întreaga societate românească – de la universități la spitale, biserici și chiar în cercurile artistice. Populația era monitorizată prin interceptări telefonice, percheziții abuzive și supraveghere constantă. Numărul uriaș de informatori – unul la 43 de români – a creat un climat de paranoia, descurajând orice act de opoziție, oricât de mic. Disidenții erau acuzați pe nedrept, supuși umilirii publice și, în unele cazuri, făcuți să dispară fără urmă. Regimul și-a consolidat controlul prin recrutarea de colaboratori din sectoare-cheie – clerici, profesori și medici –, forțându-i să își trădeze colegii și să alimenteze rețeaua represivă. Această infiltrare sistematică a făcut imposibilă organizarea unei opoziții eficiente fără a fi rapid detectată și anihilată. Dincolo de supraveghere, Securitatea a folosit metode extrem de violente pentru a suprima orice formă de contestare. Tortura fizică și psihologică era o practică obișnuită. Deținuții politici erau supuși bătăilor, izolării prelungite și muncii forțate.
Industrializare forțată prin investiții uriașe în sectoare de industrie grea – perioada național comunistă
Perioada lui Nicolae Ceaușescu (1965-1989) a continuat această traiectorie, prin investiții masive, cu accent pe dezvoltarea industriei grele. Printre cele mai importante realizări se numără industria siderurgică (Combinatele de la Reșița și Galați), industria petrolieră, cu extinderea capacității de rafinare la Ploiești, industria chimică și industria constructoare de mașini. În această ultimă ramură, s-au realizat investiții cu capital francez la fabricile Dacia Pitești (1966), în colaborare cu Renault, și Oltcit Craiova (1976), în colaborare cu Citroën. Datorită acestor măsuri, în anii ’70, România a înregistrat unul dintre cele mai mari ritmuri de creștere economică din Europa.
PERIOADA POSTDECEMBRISTĂ
Pluralismul politic al democrației românești postdecembriste
La 31 decembrie, Frontul Salvării Naționale (FSN), condus de Ion Iliescu, a emis un decret-lege care a permis revenirea la pluripartidism. În 1993, FSN și-a schimbat denumirea în Partidul Democrat (PD), condus inițial de Petre Roman până în 2001, iar apoi de Traian Băsescu, până la alegerea sa ca președinte în 2004. Tot în 1993, FDSN a devenit Partidul Democrației Sociale din România (PDSR), iar în 2001 s-a unit cu Partidul Socialist Democrat din România (PSDR), adoptând denumirea de Partidul Social Democrat (PSD).
Partidul Național Țărănesc a fost reînființat de Corneliu Coposu, un lider marcant din perioada interbelică și fost secretar al lui Iuliu Maniu, care a suferit detenție politică în timpul regimului comunist. După decesul lui Coposu în 1995, partidul nu a mai găsit un lider de aceeași valoare. Pentru a putea adera la Partidul Popular European, PNȚ și-a schimbat denumirea în Partidul Național Țărănesc Creștin și Democrat (PNȚCD), reflectând orientarea de centru-dreapta și valorile creștine. Partidul Național Liberal a fost reînființat de Radu Câmpeanu, fost lider al tineretului liberal interbelic, deținut politic în închisorile comuniste și exilat în Franța.
Separația puterilor în stat prin Consitutia din 1991
În contextul revenirii României la pluripartidism în 1989, constituția comunistă a fost înlocuită pentru a reflecta noua realitate politică, a garanta drepturile cetățenești și a permite dezvoltarea unui regim democratic, fiind adoptată în anul 1991. Puterea legislativă este exercitată de Parlament, alcătuit din Camera Deputaților și Senat, ales pe o perioadă de patru ani. Parlamentul are ca principale atribuții adoptarea legilor și a bugetului, iar inițiativa legislativă aparține membrilor săi, guvernului, precum și cetățenilor. Puterea executivă este reprezentată de Guvern și Președintele României. Guvernul are rolul de a pune în aplicare legile, iar prim-ministrul este propus de președinte după consultarea cu partidul sau partidele majoritare din Parlament. Lista miniștrilor este supusă aprobării Parlamentului, iar Guvernul răspunde politic în fața acestuia, putând fi demis prin vot de neîncredere. Președintele României este ales prin vot universal pentru un mandat de patru ani, iar după revizuirea constituției din 2003, mandatul a fost extins la cinci ani. Aceeași persoană poate deține maximum două mandate consecutive. Rolul principal al președintelui este de a media relațiile dintre puterile statului. Printre atribuțiile sale se numără desemnarea prim-ministrului, promulgarea legilor, dizolvarea Parlamentului în anumite condiții, conducerea armatei ca comandant suprem, conferirea de decorații, acordarea grațierilor, încheierea tratatelor internaționale supuse aprobării Parlamentului și emiterea de decrete.