AUTONOMII LOCALE ȘI INSTITUȚII CENTRALE


Moldova și Țara Românească

Autoritatea puternică a instituției centrale a “Domniei” în cadrul statelor extracarpatice în a doua jumătate a secolului XIV 

Domnia constituia centrul puterii politice în Țara Românească și Moldova. Conducătorul purta titlul de domn, ca stăpân al țării, și cel de mare voievod, ca lider suprem al armatei. Instituția domniei reprezenta principala autoritate centrală, considerată a avea origine divină, iar domnitorul exercita atribuții politice, militare, administrative, legislative, judiciare și financiare. În secolele XIV-XVI, domnia a jucat un rol esențial în coordonarea eforturilor antiotomane, atât prin acțiuni militare directe, cât și prin demersuri diplomatice. Un exemplu elocvent al autorității domnului valah este opera politică a lui Mircea cel Bătrân, ilustrat pe fresca de la mănăstirea Cozia, ctitoria sa, unde sunt reprezentate însemnele imperiale. Deși nu se cunoaște cu certitudine dacă Mircea cel Bătrân a aspirat efectiv la titlul imperial, extinderea teritorială a pământurilor românești pe durata domniei sale, negocierile purtate cu Sigismund de Luxemburg și implicarea sa în succesiunea Imperiului Otoman indică ambiția de a consolida o structură statală puternică, conform ideii de autoritate divină ce îi caracteriza domnia.


Biserica drept Instituție Centrală înființată în secolul XIV

În ceea ce privește organizarea bisericească, românii au urmat, similar altor instituții, modelul bizantin, adaptându-l însă la particularitățile și necesitățile locale. În a doua jumătate a secolului XIII, s-a conturat un arhiepiscopat structurat la Vicina, care ulterior a evoluat în mitropolie. În mai 1359, a fost înființată Mitropolia Țării Românești (Ungrovlahia), aflată sub autoritatea Patriarhiei de la Constantinopol și condusă de mitropoliți numiți de Bizanț. Prin instituirea mitropoliei, domnitorul și-a consolidat autoritatea politică și religioasă, devenind, asemenea împăraților bizantini, un monarh cu prerogative atât civile, cât și religioase. Legătura dintre domnie și biserică era foarte strânsă: mitropolitul deținea un rol important în sfatul domnesc și avea responsabilitatea de a conduce temporar statul în caz de vacanță a tronului, asigurând astfel continuitatea puterii și coeziunea instituțională.


Instaurarea regimului fanariot și efectele acestuia asupra instituției centrale a Domniei

În secolul al XVIII-lea, odată cu instaurarea regimului turco-fanariot – în Moldova, în 1711, și în Țara Românească, în 1716 – domnia pământeană a fost practic desființată. Domnii erau numiți direct de Poartă dintre grecii din cartierul Fanar, fără acordul țării. Domniile fanariote erau scurte, de obicei între 2 și 3 ani, iar domnii acționau ca simpli funcționari ai Imperiului Otoman. Pe lângă fidelitatea față de Poartă, aceștia trebuiau să plătească sume considerabile pentru a ocupa tronul și, ulterior, pentru confirmarea sau prelungirea domniei. Potrivit unor estimări, doar prelungirea domniei aducea Porții mai mult de jumătate din veniturile Țărilor Române.

Principala funcție a statului în epoca fanariotă a devenit cea fiscală, ceea ce a dus la o creștere excesivă a impozitelor. Secolul fanariot a fost și perioada generalizării venalității – vânzarea dregătoriilor, adesea prin licitație. Deținerea unei dregătorii echivala cu înnobilarea, adică intrarea în rândul boierimii, ceea ce a permis ascensiunea socială a persoanelor care acumulaseră capital bănesc, dar care, prin naștere, nu aparțineau boierimii.


Transilvania

Înființarea Voievodatului Transilvaniei (Instituție centrală specifică – Voievodatul), secolul XII

După întemeierea Regatului Ungariei prin încoronarea lui Ștefan I în anul 1000 și creștinarea ungurilor în rit catolic, în secolul XI a început procesul de cucerire sistematică și organizată a Transilvaniei. Maghiarii au structurat teritoriul cucerit în comitate și au încercat să implementeze instituții occidentale, precum principatul și episcopiile catolice. În această perioadă este menționat un demnitar laic, Mercurius, care exercita funcția de principe al Transilvaniei. Însă, în 1176, se revine la tradiția locală, constituindu-se voievodatul românesc, care beneficia de autonomie în cadrul Regatului Ungar. Voievodul era numit de rege (primul documentat fiind Leustachius în 1176) și deținea prerogative extinse în plan intern, inclusiv militare, administrative și judiciare, în timp ce în plan extern se afla sub autoritatea Coroanei Ungariei. 


Dieta Transilvăneană ca Instituție Centrala

În anul 1437, în regiunile centrale ale Transilvaniei a izbucnit o răscoală a țăranilor din diverse județe. Inițial, țăranii s-au opus trupelor voievodului, obținând victorii semnificative; însă, după ce nobilimea a solicitat ajutorul secuilor și sașilor, rebeliunea a fost rapid înăbușită. Cele trei națiuni au convenit, în același an, să colaboreze reciproc împotriva amenințărilor interne (țăranii) și externe (turcii). Organizarea Dietei a avut loc, în special după 1438, conform principiului Unio Trium Nationum, reunind reprezentanții nobililor maghiari, sași și secui. Impunerea sistemului religiei recepte (romano-catolică, luterană, calvină și, ulterior, unitariană) a contribuit la marginalizarea treptată a românilor ortodocși din viața politică a Transilvaniei. Nobilii români catolici și, ulterior, protestanți care făceau parte din Dietă au fost asimilați treptat de maghiari sau germani, pierzând astfel statutul de reprezentanți și susținători ai intereselor românești. Principalele atribuții ale organului reprezentativ al stării nobiliare includeau alegerea și încoronarea regelui, legiferarea împreună cu suveranul, alegerea palatinului, a păstrătorului coroanei, a membrilor scaunului suprem de judecată și a consiliului regal. Începând cu anul 1495, Dieta a început să se pronunțe și în cazurile de infidelitate.


Crearea principatului autonom sub suzeranitate otomana

Înfrângerea Regatului Ungar în fața Imperiului Otoman, în urma bătăliei de la Mohacs din anul 1526, a avut consecințe profunde asupra situației politice din Transilvania. Această înfrângere a fost urmată de instituirea pașalâcului de la Buda în anul 1541, ceea ce a schimbat drastic structura de putere din regiune. În acest context, principele Transilvaniei își exercita autoritatea cu ajutorul unor colaboratori direcți, care formau consiliul său (consilium). Componența acestui consiliu a variat pe parcursul secolului al XVI-lea, stabilindu-se în cele din urmă la 12 membri. Principalele chestiuni legate de politica externă și internă erau discutate și soluționate în dieta țării, un organ reprezentativ ce număra peste 150 de membri. Aceștia se adunau, la chemarea principele, de două ori pe an la început, iar ulterior doar o singură dată pe an, precum și ori de câte ori era necesar. Deciziile luate în cadrul dietei erau inițial adoptate prin votul exprimat cu voce tare de un reprezentant al fiecărei „națiuni” și religii oficiale, care aducea în fața celorlalți membri voința grupului său. Locul de întâlnire pentru aceste sesiuni era, de regulă, orașul în care se afla curtea principelui la acel moment, asigurând astfel o legătură directă între autoritatea centrală și reprezentanții diferitelor comunități din Transilvania